Viata pare foarte simpla si frumoasa daca o privesti detasat dar din pacate de cele mai multe ori in realitate ne lovim in fiecare zi de probleme sau intamplari care ne coplesesc.Incercam cum putem sau cum stim mai bine sa ne facem existenta mai usoara si uneori putem rani sau face rau in disperarea noastra de a ne salva.Nu stim cat rau putem face din neglijenta sau din disperare...
Si ca sa intaresc aceasta credinta a mea, o sa va scriu o poveste care m-a impresionat enorm.M-a lasat fara respiratie...nu o sa va dau detalii, o sa va spun doar esenta,este doar o poveste pe care am citit-o de curand, sa zicem ca:
Era odata o femeie foarte casatorita cu doi copii.Femeie de succes cu o viata stralucita.Un sot foarte ocupat si preocupat care de mult nu-i mai dadea ceea ce ea isi dorea si pe care cumva ea il depasa din punct de vedere emotional.Dar altfel baiat bun, de casa si cu multi bani.Parea totul perfect.
Intr-o zi, femeia intalneste un tip.Nu foarte chipes, dar extrem de carismatic si care imediat s-a aratat interesat de ea.Tipul om de afaceri, foarte bogat.S-au indragostit pe loc unul de celalalt.Nu prea aveau tangente, nu aveau acelasi domeniu de activitate si nici aceleasi preocupari, as putea spune ca erau complet diferiti.Dar vibrau, vibrau pe o zona pe care in cuvinte nu aveai cum sa o explici.Se simteau perfect unul in compania celuilalt, ea era firava si inocenta dar aspra si agresiva ca o ploaie de primavara, care uneori vine in rafale sau alte ori abia o simti, calda si umeda pe umeri.El, cald si tandru dar aspru si taios, ca un vant de vara, ca o vijelie.Ea era ploaia, el era vantul...Vibrau, erau extrem de telepatici, se simteau dar nu se pueteau atinge...Se doreau dar nu se puteau avea.Viata si imprejurarile nu le-au fost favorabile.Ea nu a indraznit sa-i spuna ceea ce simtea, el nu a indraznit sa-i spuna ca o iubeste.Desi se doreau mult,ea s-a speriat si nu a indraznit sa-si recunoasca dorinta.S-a complacut in relatia ei matrimoniala in continuare iar el a inteles ca ea nu-si va parasi niciodata sotul...Si-ar fi dorit sa fuga la iubitul ei si sa-i spuna ce simtea, dar nu a stiut cum pentru ca el a devenit rece si aspru ca o stanca...
Anii au trecut, dar rana nu s-a vindecat.Ea a trait tot timpul dragostea neimpartasita si s-a intrebat mereu: oare m-a iubit sau a fost o inchipuire a mintii mele?
Intr-o zi, a gasit o scrisoare, anonima.A citit-o.Ce credeti ca scria?Ca iubitul ei, renuntase la ea, pentru ca stia ca nu o putea face fericita si atat de tare suferea cand era in preajma ei, atat de mult o dorea si o voia pentru el, incat singurul mod pe care l-a gasit util pentru a o indeparta de el, a fost sa se prefaca ca o uraste...O iubea atat de mult incat a renuntat la ea.
Ce ziceti de aceasta poveste? Cum ati rescri-o?Cum credeti ca ar fi trebuit sa fie?
Daca ar fi sa raspund eu la aceste intrebari, as spune ca ar fi fost mult mai simplu daca el nu ar fi ascuns, daca ar fi avut curaj sa recunsca, daca nu s-ar fi temut ata de mult de suferinta...
Credeti-ma astfel de tragedii intalnim la tot pasul si uneori nimic nu este ceea ce pare a fi.
Astept parerile voastre.Si credeti-ma motivul pentru care suntem atat de hotarati sa cautam fericirea este ca nimeni nu este fericit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu