luni, 28 martie 2011
joi, 24 martie 2011
Prietenul meu Florin, a scris pentru voi:
În data de 24 martie 2011, 12:22, florin nita a scris:
.................SUNT MULTE POVESTI ASEMANATOARE DAR CARE AU ACELASI SUBSTRAT SI ASEMANARI ......
TU STII F BINE CA ESTE MULT MAI USOR SA VEZI LUCRURILE DIN AFARA SITUATIEI SI TI-E CA CEI CARE SUNT IN SITUATIA DELICATA VAD, SIMT SI FAC ALTFEL LUCRURILE.....
MAI TOTI IN GENERAL ATUNCI CIND IUBIM PINA LA NEBUNIE , AJUNGEM LA UN PRAG LA CARE LUAM HOTARIREA DE A NE ASCUNDE IN NOI, NU SPUNEM CE VREM , CE DORIM SI CE GINDIM ....
.................SUNT MULTE POVESTI ASEMANATOARE DAR CARE AU ACELASI SUBSTRAT SI ASEMANARI ......
TU STII F BINE CA ESTE MULT MAI USOR SA VEZI LUCRURILE DIN AFARA SITUATIEI SI TI-E CA CEI CARE SUNT IN SITUATIA DELICATA VAD, SIMT SI FAC ALTFEL LUCRURILE.....
MAI TOTI IN GENERAL ATUNCI CIND IUBIM PINA LA NEBUNIE , AJUNGEM LA UN PRAG LA CARE LUAM HOTARIREA DE A NE ASCUNDE IN NOI, NU SPUNEM CE VREM , CE DORIM SI CE GINDIM ....
O poveste trista...
Viata pare foarte simpla si frumoasa daca o privesti detasat dar din pacate de cele mai multe ori in realitate ne lovim in fiecare zi de probleme sau intamplari care ne coplesesc.Incercam cum putem sau cum stim mai bine sa ne facem existenta mai usoara si uneori putem rani sau face rau in disperarea noastra de a ne salva.Nu stim cat rau putem face din neglijenta sau din disperare...
Si ca sa intaresc aceasta credinta a mea, o sa va scriu o poveste care m-a impresionat enorm.M-a lasat fara respiratie...nu o sa va dau detalii, o sa va spun doar esenta,este doar o poveste pe care am citit-o de curand, sa zicem ca:
Era odata o femeie foarte casatorita cu doi copii.Femeie de succes cu o viata stralucita.Un sot foarte ocupat si preocupat care de mult nu-i mai dadea ceea ce ea isi dorea si pe care cumva ea il depasa din punct de vedere emotional.Dar altfel baiat bun, de casa si cu multi bani.Parea totul perfect.
Intr-o zi, femeia intalneste un tip.Nu foarte chipes, dar extrem de carismatic si care imediat s-a aratat interesat de ea.Tipul om de afaceri, foarte bogat.S-au indragostit pe loc unul de celalalt.Nu prea aveau tangente, nu aveau acelasi domeniu de activitate si nici aceleasi preocupari, as putea spune ca erau complet diferiti.Dar vibrau, vibrau pe o zona pe care in cuvinte nu aveai cum sa o explici.Se simteau perfect unul in compania celuilalt, ea era firava si inocenta dar aspra si agresiva ca o ploaie de primavara, care uneori vine in rafale sau alte ori abia o simti, calda si umeda pe umeri.El, cald si tandru dar aspru si taios, ca un vant de vara, ca o vijelie.Ea era ploaia, el era vantul...Vibrau, erau extrem de telepatici, se simteau dar nu se pueteau atinge...Se doreau dar nu se puteau avea.Viata si imprejurarile nu le-au fost favorabile.Ea nu a indraznit sa-i spuna ceea ce simtea, el nu a indraznit sa-i spuna ca o iubeste.Desi se doreau mult,ea s-a speriat si nu a indraznit sa-si recunoasca dorinta.S-a complacut in relatia ei matrimoniala in continuare iar el a inteles ca ea nu-si va parasi niciodata sotul...Si-ar fi dorit sa fuga la iubitul ei si sa-i spuna ce simtea, dar nu a stiut cum pentru ca el a devenit rece si aspru ca o stanca...
Anii au trecut, dar rana nu s-a vindecat.Ea a trait tot timpul dragostea neimpartasita si s-a intrebat mereu: oare m-a iubit sau a fost o inchipuire a mintii mele?
Intr-o zi, a gasit o scrisoare, anonima.A citit-o.Ce credeti ca scria?Ca iubitul ei, renuntase la ea, pentru ca stia ca nu o putea face fericita si atat de tare suferea cand era in preajma ei, atat de mult o dorea si o voia pentru el, incat singurul mod pe care l-a gasit util pentru a o indeparta de el, a fost sa se prefaca ca o uraste...O iubea atat de mult incat a renuntat la ea.
Ce ziceti de aceasta poveste? Cum ati rescri-o?Cum credeti ca ar fi trebuit sa fie?
Daca ar fi sa raspund eu la aceste intrebari, as spune ca ar fi fost mult mai simplu daca el nu ar fi ascuns, daca ar fi avut curaj sa recunsca, daca nu s-ar fi temut ata de mult de suferinta...
Credeti-ma astfel de tragedii intalnim la tot pasul si uneori nimic nu este ceea ce pare a fi.
Astept parerile voastre.Si credeti-ma motivul pentru care suntem atat de hotarati sa cautam fericirea este ca nimeni nu este fericit.
Si ca sa intaresc aceasta credinta a mea, o sa va scriu o poveste care m-a impresionat enorm.M-a lasat fara respiratie...nu o sa va dau detalii, o sa va spun doar esenta,este doar o poveste pe care am citit-o de curand, sa zicem ca:
Era odata o femeie foarte casatorita cu doi copii.Femeie de succes cu o viata stralucita.Un sot foarte ocupat si preocupat care de mult nu-i mai dadea ceea ce ea isi dorea si pe care cumva ea il depasa din punct de vedere emotional.Dar altfel baiat bun, de casa si cu multi bani.Parea totul perfect.
Intr-o zi, femeia intalneste un tip.Nu foarte chipes, dar extrem de carismatic si care imediat s-a aratat interesat de ea.Tipul om de afaceri, foarte bogat.S-au indragostit pe loc unul de celalalt.Nu prea aveau tangente, nu aveau acelasi domeniu de activitate si nici aceleasi preocupari, as putea spune ca erau complet diferiti.Dar vibrau, vibrau pe o zona pe care in cuvinte nu aveai cum sa o explici.Se simteau perfect unul in compania celuilalt, ea era firava si inocenta dar aspra si agresiva ca o ploaie de primavara, care uneori vine in rafale sau alte ori abia o simti, calda si umeda pe umeri.El, cald si tandru dar aspru si taios, ca un vant de vara, ca o vijelie.Ea era ploaia, el era vantul...Vibrau, erau extrem de telepatici, se simteau dar nu se pueteau atinge...Se doreau dar nu se puteau avea.Viata si imprejurarile nu le-au fost favorabile.Ea nu a indraznit sa-i spuna ceea ce simtea, el nu a indraznit sa-i spuna ca o iubeste.Desi se doreau mult,ea s-a speriat si nu a indraznit sa-si recunoasca dorinta.S-a complacut in relatia ei matrimoniala in continuare iar el a inteles ca ea nu-si va parasi niciodata sotul...Si-ar fi dorit sa fuga la iubitul ei si sa-i spuna ce simtea, dar nu a stiut cum pentru ca el a devenit rece si aspru ca o stanca...
Anii au trecut, dar rana nu s-a vindecat.Ea a trait tot timpul dragostea neimpartasita si s-a intrebat mereu: oare m-a iubit sau a fost o inchipuire a mintii mele?
Intr-o zi, a gasit o scrisoare, anonima.A citit-o.Ce credeti ca scria?Ca iubitul ei, renuntase la ea, pentru ca stia ca nu o putea face fericita si atat de tare suferea cand era in preajma ei, atat de mult o dorea si o voia pentru el, incat singurul mod pe care l-a gasit util pentru a o indeparta de el, a fost sa se prefaca ca o uraste...O iubea atat de mult incat a renuntat la ea.
Ce ziceti de aceasta poveste? Cum ati rescri-o?Cum credeti ca ar fi trebuit sa fie?
Daca ar fi sa raspund eu la aceste intrebari, as spune ca ar fi fost mult mai simplu daca el nu ar fi ascuns, daca ar fi avut curaj sa recunsca, daca nu s-ar fi temut ata de mult de suferinta...
Credeti-ma astfel de tragedii intalnim la tot pasul si uneori nimic nu este ceea ce pare a fi.
Astept parerile voastre.Si credeti-ma motivul pentru care suntem atat de hotarati sa cautam fericirea este ca nimeni nu este fericit.
miercuri, 23 martie 2011
Si inca ceva...
Iubire - lac în care
înfloreşte regretul frumuseţii,
când cade zăpada
peste zilele defrişate ale copilăriei,
peste oraşele de după război,
până ce apare femeia,
- pretext al visării
înserarea fără de arbori,
în care lacul îşi caută sufletul.
poezie de Aleksander Nawrocki
înfloreşte regretul frumuseţii,
când cade zăpada
peste zilele defrişate ale copilăriei,
peste oraşele de după război,
până ce apare femeia,
- pretext al visării
înserarea fără de arbori,
în care lacul îşi caută sufletul.
poezie de Aleksander Nawrocki
sâmbătă, 19 martie 2011
Lectia de Iubire - prima parte
„La Bine si la Greu!”
„Femeia imbatraneste, mama nu imbatraneste...Prin rolul sau de mama, femeia si-a rascumparat rolul sau de femeie.” Sf.Nicolae Velimirovici/ Invataturi despre Bine si Rau.
Una dintre amintirile mele cu mama, cea mai indepartata ca timp dar cea mai apropiata ca valoare este de cand aveam 4 ani.Eram impreuna la un spital din Iasi, mi se facea a IV a operatie la ochi.Eram in spital de 2 luni.Deja eram prietena cu toate cadrele medicale, eram de-a casei.O rasfatata. Mama, era ca o zana, frumoasa, deosebit de frumoasa.Si nu ca este mama, dar EA era atat de frumoasa, incat cand mergeam impreuna pe strada toata lumea intorcea capul de admiratie.Dar mai presus de frumusetea EA, era mama, mama mea, calda si buna, care aplecata pe marginea patului, ma mangaia, cu mana EI calda sau cu suvita EI suava care-i cadea lin si matasos pe fata mea.Cu parfumul EI, cu tineretea si forta EI, atat de feminina, ma tinea de mana si spunea lumii: „ea este fetita mea”...
Am mai crescut, am mers la scoala si cand venea la sedinte, mama era cea mai buna prietena a mea.Tare baietoaica mai eram si spargeam mereu cate un geam sau cotonogeam cate un coleg.Mama, ma sustinea si nu ma pedepsea nicodata...
Apoi, adolescenta fiind si cu hormonii cat casa, dracoasa si fitoasa, foarte complicata, aproape imposibila, mama mea saraca nu stia cum sa-mi faca pe plac.Era sefa la Casa de Moda si toata copilaria mi-am petrecut-o printre prezentari de moda.Ea m-a invatat sa fiu eleganta.Imi spunea: „O femeie trebuie sa fie doamna in oras, gospodina in bucatarie si femeie in pat.” Mama imi dadea sfaturi pretioase si m-a crescut cu o responsabilitate asumata...
Vremea a trecut si la randul meu am devenit mama.Nu a ramas pe locul doi mama mea, Ea pentru mine a devenit si mai importanta pentru ca i-a devenit bunica fiului meu si cea mai de neinlocuit fiinta pentru mine.Cand am devenit mama, i-am multumit in primul rand mamei mele.
.................................................................................................................................................................
Familia ei, familia mea...impreuna de sarbatori.Dar ea, s-a inchis si nu mi-a mai spus cat suferea.
Relatia ei cu tata a inceput sa se naruie cand dupa un accident de masina in care tata era vinovatul, si-a inecat suferinta si neputinta in alcool.Din ce in ce mai mult, pana cand sanatatea lui si asa subreda s-a spulberat.Am incercat mult sa-l determin sa renunte la noul sau prieten, dar din pacate urechile-i erau astupate si ochii incetosati.Am plans mult si l-am intrebat pe Dumnezeu-de ce? Pana cand intr-o zi am abandonat lupta si m-am indepartat de tata.Nu i-am mai spus tata nici cu sufletul nici cu vorba, iar el si mai tare s-a afundat in veninul amar al tacerii si a inceput sa fie agresiv cu mama. Atat de agresiv si rau incat m-am hotarat sa o conving pe mama sa divorteze.Iar ea mi-a spus:”Nu-l pot parasi, intre noi este o dragoste mare, mult prea mare si sunt convinsa ca vrea sa ma faca sa-l urasc ca sa nu sufar daca-l pierd”.Saraca mama...mi-am spus, e o faiera, isi bate joc de ea, eu...de mult il lasam.
.................................................................................................................................................................
Telefonul suna si la capatul celalalt al firului este mama care ma anunta ca tata a cazut si ca este foarte rau.”Vino! mi-e frica sa-l pierd” mi-a spus.Si m-am dus hotarata sa-l abandonez.Am intrat in dormitor si l-am vazut pe tata in pat, slab si chircit ca un fetus, alb la fata abia mai resira.O sageata mi-a strafulgerat sufletul si l-am vazut cu 30 de ani in urma, cand ma tinea de mana si ma ajuta sa invat sa merg cu rolele.Era frumos, foarte frumos, brunet cu ochii verzi, inalt si puternic.I-am simtit palma puternica care strangea mana mea mica si vorba taiasa cu care imi spunea: „asa, e bine, mergi perfect’’.Am intins mana si l-am apucat de brat, bratul de acum, avea palma slaba, firava si rece si am simtit cum viata i se scurge si am strigat: „Nu!!! Nu sunt pregatita sa te pierd, inca sunt copilul tau, tata, nu m-am maturizat suficient sa te pot lasa, mai am nevoie sa ma inveti!” Am suferit foarte mult si am facut tot ceea ce a fost uman posibil sa-mi salvez tatal.Si nu pentru ca am vazut abia acum cate am realizat datorita lui ci pentru ca sangele meu s-ar fi suprtiat de durere sca tata ar fi plecat.Am recuperat mult dar am castigat doar o lupta nu tot razboiul, este mai bine cu sanatatea dar neputinta si frica de boala il slutesc uneori si-l fac urat.Doar ca acum am invatat ca nu trebuie sa lupt ci doar sa-l iubesc.
Am imbatisat-o pe mama si i-am multumit ca nu l-a parasit.I-am multumit ca-l ingrijeste si ca are rabdare cu el.I-am multumit ca l-a iubit si mai ales, ca m-a inaltat pe mine si ca din punct de vedere al karmei mi-a dat o binecuvantare ca nu l-a parasit pe tata. „La bine si la greu” asa a jurat ea si prin juramantul ei m-a inaltat pe mine si pe fiul meu spalandu-ma de un pacat pe care l-as fi mostenit.
Oare cat de des renuntam la oamenii pe care ii iubim doar pentru ca societatea in care traim ne invata ca e mai bine singur, ca suntem independenti si puternici?Cate femei divorteaza prea repede si cati barbati isi insala nevestele?Oare cat de usor ne parasim prietenii, pentru alti cu bani sau cat de usor renuntam la ideile si iedalurile noastre pentru unele false dar poleite?
Este un subiect pe care vi-l propun ca tema.Eu am ales sa vorbesc despre experienta mea pentru ca mi se pare cel mai corect sa arati ce a functionat la tine.Sfaturi nesustinute in practica sunt pura teorie.Vorbele fara fapte sunt ca pcaturile de ploaie...placute intr-o zi torida dar evaporabile.
In urmatoarele postari o sa va povestesc mai departe cum am invatat sa iubesc neconditionat si sa iert fara tagada.
Va invit si pe voi sa va povestiti experientele.Este extraordinar sa impartasim cu ceilalti, poate ca este un pas spre a schimba societatea si spre a le da celor tineri o sansa.
„Femeia imbatraneste, mama nu imbatraneste...Prin rolul sau de mama, femeia si-a rascumparat rolul sau de femeie.” Sf.Nicolae Velimirovici/ Invataturi despre Bine si Rau.
Una dintre amintirile mele cu mama, cea mai indepartata ca timp dar cea mai apropiata ca valoare este de cand aveam 4 ani.Eram impreuna la un spital din Iasi, mi se facea a IV a operatie la ochi.Eram in spital de 2 luni.Deja eram prietena cu toate cadrele medicale, eram de-a casei.O rasfatata. Mama, era ca o zana, frumoasa, deosebit de frumoasa.Si nu ca este mama, dar EA era atat de frumoasa, incat cand mergeam impreuna pe strada toata lumea intorcea capul de admiratie.Dar mai presus de frumusetea EA, era mama, mama mea, calda si buna, care aplecata pe marginea patului, ma mangaia, cu mana EI calda sau cu suvita EI suava care-i cadea lin si matasos pe fata mea.Cu parfumul EI, cu tineretea si forta EI, atat de feminina, ma tinea de mana si spunea lumii: „ea este fetita mea”...
Am mai crescut, am mers la scoala si cand venea la sedinte, mama era cea mai buna prietena a mea.Tare baietoaica mai eram si spargeam mereu cate un geam sau cotonogeam cate un coleg.Mama, ma sustinea si nu ma pedepsea nicodata...
Apoi, adolescenta fiind si cu hormonii cat casa, dracoasa si fitoasa, foarte complicata, aproape imposibila, mama mea saraca nu stia cum sa-mi faca pe plac.Era sefa la Casa de Moda si toata copilaria mi-am petrecut-o printre prezentari de moda.Ea m-a invatat sa fiu eleganta.Imi spunea: „O femeie trebuie sa fie doamna in oras, gospodina in bucatarie si femeie in pat.” Mama imi dadea sfaturi pretioase si m-a crescut cu o responsabilitate asumata...
Vremea a trecut si la randul meu am devenit mama.Nu a ramas pe locul doi mama mea, Ea pentru mine a devenit si mai importanta pentru ca i-a devenit bunica fiului meu si cea mai de neinlocuit fiinta pentru mine.Cand am devenit mama, i-am multumit in primul rand mamei mele.
.................................................................................................................................................................
Familia ei, familia mea...impreuna de sarbatori.Dar ea, s-a inchis si nu mi-a mai spus cat suferea.
Relatia ei cu tata a inceput sa se naruie cand dupa un accident de masina in care tata era vinovatul, si-a inecat suferinta si neputinta in alcool.Din ce in ce mai mult, pana cand sanatatea lui si asa subreda s-a spulberat.Am incercat mult sa-l determin sa renunte la noul sau prieten, dar din pacate urechile-i erau astupate si ochii incetosati.Am plans mult si l-am intrebat pe Dumnezeu-de ce? Pana cand intr-o zi am abandonat lupta si m-am indepartat de tata.Nu i-am mai spus tata nici cu sufletul nici cu vorba, iar el si mai tare s-a afundat in veninul amar al tacerii si a inceput sa fie agresiv cu mama. Atat de agresiv si rau incat m-am hotarat sa o conving pe mama sa divorteze.Iar ea mi-a spus:”Nu-l pot parasi, intre noi este o dragoste mare, mult prea mare si sunt convinsa ca vrea sa ma faca sa-l urasc ca sa nu sufar daca-l pierd”.Saraca mama...mi-am spus, e o faiera, isi bate joc de ea, eu...de mult il lasam.
.................................................................................................................................................................
Telefonul suna si la capatul celalalt al firului este mama care ma anunta ca tata a cazut si ca este foarte rau.”Vino! mi-e frica sa-l pierd” mi-a spus.Si m-am dus hotarata sa-l abandonez.Am intrat in dormitor si l-am vazut pe tata in pat, slab si chircit ca un fetus, alb la fata abia mai resira.O sageata mi-a strafulgerat sufletul si l-am vazut cu 30 de ani in urma, cand ma tinea de mana si ma ajuta sa invat sa merg cu rolele.Era frumos, foarte frumos, brunet cu ochii verzi, inalt si puternic.I-am simtit palma puternica care strangea mana mea mica si vorba taiasa cu care imi spunea: „asa, e bine, mergi perfect’’.Am intins mana si l-am apucat de brat, bratul de acum, avea palma slaba, firava si rece si am simtit cum viata i se scurge si am strigat: „Nu!!! Nu sunt pregatita sa te pierd, inca sunt copilul tau, tata, nu m-am maturizat suficient sa te pot lasa, mai am nevoie sa ma inveti!” Am suferit foarte mult si am facut tot ceea ce a fost uman posibil sa-mi salvez tatal.Si nu pentru ca am vazut abia acum cate am realizat datorita lui ci pentru ca sangele meu s-ar fi suprtiat de durere sca tata ar fi plecat.Am recuperat mult dar am castigat doar o lupta nu tot razboiul, este mai bine cu sanatatea dar neputinta si frica de boala il slutesc uneori si-l fac urat.Doar ca acum am invatat ca nu trebuie sa lupt ci doar sa-l iubesc.
Am imbatisat-o pe mama si i-am multumit ca nu l-a parasit.I-am multumit ca-l ingrijeste si ca are rabdare cu el.I-am multumit ca l-a iubit si mai ales, ca m-a inaltat pe mine si ca din punct de vedere al karmei mi-a dat o binecuvantare ca nu l-a parasit pe tata. „La bine si la greu” asa a jurat ea si prin juramantul ei m-a inaltat pe mine si pe fiul meu spalandu-ma de un pacat pe care l-as fi mostenit.
Oare cat de des renuntam la oamenii pe care ii iubim doar pentru ca societatea in care traim ne invata ca e mai bine singur, ca suntem independenti si puternici?Cate femei divorteaza prea repede si cati barbati isi insala nevestele?Oare cat de usor ne parasim prietenii, pentru alti cu bani sau cat de usor renuntam la ideile si iedalurile noastre pentru unele false dar poleite?
Este un subiect pe care vi-l propun ca tema.Eu am ales sa vorbesc despre experienta mea pentru ca mi se pare cel mai corect sa arati ce a functionat la tine.Sfaturi nesustinute in practica sunt pura teorie.Vorbele fara fapte sunt ca pcaturile de ploaie...placute intr-o zi torida dar evaporabile.
In urmatoarele postari o sa va povestesc mai departe cum am invatat sa iubesc neconditionat si sa iert fara tagada.
Va invit si pe voi sa va povestiti experientele.Este extraordinar sa impartasim cu ceilalti, poate ca este un pas spre a schimba societatea si spre a le da celor tineri o sansa.
miercuri, 16 martie 2011
Religia Iubirii
Dragii mei,
Va multumesc ca ma cititi,va multumesc pentru comentarii!
Mi-ar placea tare mult sa le faceti pe blog si nu pe email, pentru ca dorinta mea este sa creez un grup de discutii.Cam asta a fost si motivul pentru care mi-am facut blog.Eu propun subiecte si-mi expun punctul de vedere, iar impreuna apoi comentam.Nu-i bai nici asa, dar, eu am prieteni foarte destepti si uni chiar cu talente de oratori asa incat este pacat sa nu va faceti parerile publice.
In orice caz, va multumesc inca odata si va apreciez pentru rabdarea si dragul cu care va petreceti timpul pe blogul meu.
Azi as vrea sa va captez atentia cu ceva care dupa ce o vreme m-a enervat acum mi se pare amuzant.
Acum cred ca nu mai este pentru nimeni o nouatate ca practic medicina energetica si ca indiferent cate piedici mi se pun eu ma indragostesc din ce in ce mai tare de aceasta lume.Si cum altfel ar fi daca povestea mea a inceput prin insasi vindecarea personala?Atunci cand medici renumiti mi-au spus ca daca nu ma operez la tiroida mor, eu am hotarat sa-mi pun viata in mainile lui Dumnezeu si sa ma las condusa de un om/fost medic chirurg de urgenta care a renuntat la medicina de 18 ani pentru medicina traditionala.Am incercat si simtit puterea cunosterii si forta Divina pe pielea mea, pe viata mea.Mi-am asumat totul, am riscat dar am stiut ca o sa fie minunat.Acel om mi-a sadit semintele cunoasterii, si mi-a aratat drumul catre Dumnezeul adevarat, nu acela pe care-l cautam doar la nevoie.Toata munca a fost a mea, pentru ca a trebuit sa-mi schimb radical viata si atitudinea si mai ales sa-mi asum maxim toate alegerile pe care le fac.Sa nu mai dau vina pentru greselile mele pe mama,pe tata, pe sot, pe vecin, pe prieteni sau pe satana.El m-a ajutat sa inteleg ca Dumnezeu ne da cai iar noi luam decizi si vina ne apartine in totalitate...Trebuie sa ne asumam intreaga existenta.
Au trecut de atunci 25 de luni si 11 zile.In acest timp am citit 108 carti de specialitate(le-am numarat acum), am partcipat la nenumarate cursuri si intalniri cu cei mai renumiti ‚maestri’din tara si strainatate.Am pus in ghilimele maestri pentru ca eu consider ca doar viata este adevaratul meu maestru si eu cea care-si asuma lectiile...
Nodulii mei s-au stins, „miraculos”, mi-a spus un medic si multe s-au vindecat, sau tamaduit intre timp.Dar cum orice invatatura trebuie dusa mai departe, la un moment dat a venit timpul ca si eu sa-i ajut pe altii.Pe unii ii ajut sa ia decizi, pe altii ii ajut cu sanatatea.Nu ghicesc viitorul ,nu dau in carti sau in cafea, nu fac farmece sau dezlegari, nu fac vraji la 12 noptea, nu fac Yoga...Este vorba de a rezona cu vibratiile si campul celor din jur.Asta simplist spus si pentru asa ceva, credeti-ma, iti trebuie mult exercitiu, munca si un anumit gen de viata.Acuma ca un secret, ati fi uimiti sa stiti cati oameni politici si din varful societatii apeleaza la astfel de servicii fara a avea curajul sa o recunoasca...
Problema mea este ca de cand au aflat unii „cu ce ma ocup” simt nevoia sa aibe grija sa nu o iau pe „aratura” si considera necesar sa ma atentioneze cat e de periculos...Ce anume e periculos?, ca cei care m-au rugat sa-i ajut s-au indragostit de ceea ce fac, iar cei care considera ca e periculos nici macar nu stiu ce fac(probabil isi imagineaza lucruri pe care numai mintea lor le cunosc.E adevarat, necunoscutul ne sperie.De aceea am considerat ca trebuie sa-mi fac un fel de CV despre aplecarea mea spirituala, ca sa nu sperii bietii oameni.
Si acum sa intram in subiect: M-am nascut in Bucuresti, sunt botezata crestin- ortodox.Consider ca religia mea este una dintre cele mai frumose religii de pe pamant, pentru ca Mantuitorul ne-a invatat iubirea, sentiment care pentru mine a devenit legea existentei in sine.Imi plac foarte mult slujbele ortodoxe, merg la biserica, tin ritualurile si cred ca familia este cea mai importanta institutie din viata noastra...dar...eu nu-l caut pe Dumnezeu in biserica, ci in sufletul meu.Eu nu cred in religie si in ceea ce au spus sfintii ci in Dumnezeu.Pun mai presus de regulile apsurde uneori, ale crestinitatii, legile Universului:iubirea, compasiunea, iertarea, nejudecarea, smerenia, cugetarea, cumpatarea, sinceritatea, corectitudinea...Cand ma gandesc la aceste lucruri,il vad pe Dumnezeu.Il vad pe Dumnezeu in fiecare fiinta din viata mea, stiu ca el prin minunata sa lucrare ne-a creat pe fiecare unici, fii lui, cu dragoste si rabdare, cu daruire.
Cand eram mica am fost invatata ca satana are coarne si coada.Nu, satana nu are coarne si coada, satana este in sufletul nostru atunci cand mintim, uram, tradam, nu suntem cumpatati, suntem indiferenti...
Admir toate religiile si desi nu as renunta la religia mea pentru ca le multumesc strabunilor mei ca mi-au lasat-o mostenire, consider ca religia nu este decat o diferenta de natii ca sa nu zic orgolii.Daca ma nasteam in China, eram budista, daca ma nasteam inIsrael, eram iudaeica...m-am nascut in Romania si sunt ortodoxa, dar cred in natura, in spatiu, in munti, in viata, in iubire...
Consider ca religia ortodoxa si-a cam pierdut din misiune.Din pacate acei oamnei care nu se fac vrednici de pastrarea traditilor si care pun floricele la tot ceea ce a insemnat crestinism, fac misiunea preotilor nostri minunati, imposibila.Acest sistem care natangeste preotimea prin reguli absurde, da muritorului de rand imaginea fluida a unei institutii care ar trebuii sa fie solida ca o stanca.Oamneii fug, prigoniti si rataciti si nu se mai intorc la biserica decat can sufletele lor sunt napastuite de dezastru si asa pierd credinta adevarata, care ne indeamna sa traim constinetizand ca Dumnezeu vede tot ceea ce facem.Fiul meu imi povestea ca la ora de religie, profa i-a invatat ca Dumnezeu ii pedepseste aspru daca nu stiu ce nu fac.Si el era nedumerit petru ca stia de la mine ca Dumnezeu este dragostea si bunatatea absoluta.
Nu vreau sa intru in amanunte, sa reamintesc ca probabil stiti, cum au fost crestinizati cu forta, cat s-a omorat in numele Bisericii, cata rautate este in randul perotilor, cata barfa...Poate ca acei oameni suferaeau de ignoranta, dar noi suntem alfel si poate misiunea noastra este sa-l redescoperim pe Dumnezul adevarat, Dumnezeul atotputernic, unic si nemasurabil.
Cineva imi spunea ca sunt pagana, ca stuiez practicile stravechi...Eu pagana?Ca aia faceau ofrande si se rugau la zei...
Ei na????Ieri l-am ajutat pe fiul meu la Romana.Mesterul Manole.Aia nu era ofranda?Chit ca e o legenda.Ce ne invata, ca maestrul Manolica, si-a bagat sotia de vie in zidurile bisericii, si el s-a sinucis.Sarcul lor fiu a ramas orfan, si asta in numele Bisericii.Unde este Dumnezeu aici?De ce sacrisficiu, crima si sinucidere????Eu nu as lua viata nimanui, in numele Domnului.Este un pacat imens.Daca vrea Dumnezeu, doar el o poate lua.De ce este pacat sa te inchini la sfintii catolici? De ce sa nu respectam vechile traditii, de ce sa nu intelegem ca singura care face diferenta intre fapte este intentia??Asa cum pentru noi Sfintii sunt importanti la fel si pentru alti.Sfintii inainte de a deveni sfinti au foat oameni.Dumnezeu l-a trimis pe Isus la noi, pe Mahomed si pe Budha la alti ca sa ne intareasca increderea nu sa ne invrajbeasca in orgolii.Daca vorbesti cu un budist, sau cu un evreu sau musulman, iti poate da un infinit de argumente, de ce religia lor si nu alta.
Ca sa nu dau in penibil, as vrea sa va sugerez sa nu mai judecam.Sa nu ne mai credem unici, ca nu suntem.Nici mai buni, nici mai speciali.Sa fim smeriti si sa respectam preocuparile si credintele celorlati.Sa nu mai incercam sa schimbam mentalitati.Consider ca adevarata religie ste creinta care vine din adancul sufletului, nu dogmele si hainele negre.Dragostea si iertarea, nu citatele din Biblie, care culmea, a fost scisa de om.Nu cred in Adam si Eva.Cred ca Dumnezeu a creat Universul dupa alte reguli.Iar eu imi asum in totalitate toate deciziile mele si raman credicioasa si nu religioasa.
Va multumesc din suflet si daca nu ma puteti asimila asa cum sunt, va multumesc ca va indepartai de mine si va astept cu drag oricand sa reveniti cu intelegere!
Va multumesc ca ma cititi,va multumesc pentru comentarii!
Mi-ar placea tare mult sa le faceti pe blog si nu pe email, pentru ca dorinta mea este sa creez un grup de discutii.Cam asta a fost si motivul pentru care mi-am facut blog.Eu propun subiecte si-mi expun punctul de vedere, iar impreuna apoi comentam.Nu-i bai nici asa, dar, eu am prieteni foarte destepti si uni chiar cu talente de oratori asa incat este pacat sa nu va faceti parerile publice.
In orice caz, va multumesc inca odata si va apreciez pentru rabdarea si dragul cu care va petreceti timpul pe blogul meu.
Azi as vrea sa va captez atentia cu ceva care dupa ce o vreme m-a enervat acum mi se pare amuzant.
Acum cred ca nu mai este pentru nimeni o nouatate ca practic medicina energetica si ca indiferent cate piedici mi se pun eu ma indragostesc din ce in ce mai tare de aceasta lume.Si cum altfel ar fi daca povestea mea a inceput prin insasi vindecarea personala?Atunci cand medici renumiti mi-au spus ca daca nu ma operez la tiroida mor, eu am hotarat sa-mi pun viata in mainile lui Dumnezeu si sa ma las condusa de un om/fost medic chirurg de urgenta care a renuntat la medicina de 18 ani pentru medicina traditionala.Am incercat si simtit puterea cunosterii si forta Divina pe pielea mea, pe viata mea.Mi-am asumat totul, am riscat dar am stiut ca o sa fie minunat.Acel om mi-a sadit semintele cunoasterii, si mi-a aratat drumul catre Dumnezeul adevarat, nu acela pe care-l cautam doar la nevoie.Toata munca a fost a mea, pentru ca a trebuit sa-mi schimb radical viata si atitudinea si mai ales sa-mi asum maxim toate alegerile pe care le fac.Sa nu mai dau vina pentru greselile mele pe mama,pe tata, pe sot, pe vecin, pe prieteni sau pe satana.El m-a ajutat sa inteleg ca Dumnezeu ne da cai iar noi luam decizi si vina ne apartine in totalitate...Trebuie sa ne asumam intreaga existenta.
Au trecut de atunci 25 de luni si 11 zile.In acest timp am citit 108 carti de specialitate(le-am numarat acum), am partcipat la nenumarate cursuri si intalniri cu cei mai renumiti ‚maestri’din tara si strainatate.Am pus in ghilimele maestri pentru ca eu consider ca doar viata este adevaratul meu maestru si eu cea care-si asuma lectiile...
Nodulii mei s-au stins, „miraculos”, mi-a spus un medic si multe s-au vindecat, sau tamaduit intre timp.Dar cum orice invatatura trebuie dusa mai departe, la un moment dat a venit timpul ca si eu sa-i ajut pe altii.Pe unii ii ajut sa ia decizi, pe altii ii ajut cu sanatatea.Nu ghicesc viitorul ,nu dau in carti sau in cafea, nu fac farmece sau dezlegari, nu fac vraji la 12 noptea, nu fac Yoga...Este vorba de a rezona cu vibratiile si campul celor din jur.Asta simplist spus si pentru asa ceva, credeti-ma, iti trebuie mult exercitiu, munca si un anumit gen de viata.Acuma ca un secret, ati fi uimiti sa stiti cati oameni politici si din varful societatii apeleaza la astfel de servicii fara a avea curajul sa o recunoasca...
Problema mea este ca de cand au aflat unii „cu ce ma ocup” simt nevoia sa aibe grija sa nu o iau pe „aratura” si considera necesar sa ma atentioneze cat e de periculos...Ce anume e periculos?, ca cei care m-au rugat sa-i ajut s-au indragostit de ceea ce fac, iar cei care considera ca e periculos nici macar nu stiu ce fac(probabil isi imagineaza lucruri pe care numai mintea lor le cunosc.E adevarat, necunoscutul ne sperie.De aceea am considerat ca trebuie sa-mi fac un fel de CV despre aplecarea mea spirituala, ca sa nu sperii bietii oameni.
Si acum sa intram in subiect: M-am nascut in Bucuresti, sunt botezata crestin- ortodox.Consider ca religia mea este una dintre cele mai frumose religii de pe pamant, pentru ca Mantuitorul ne-a invatat iubirea, sentiment care pentru mine a devenit legea existentei in sine.Imi plac foarte mult slujbele ortodoxe, merg la biserica, tin ritualurile si cred ca familia este cea mai importanta institutie din viata noastra...dar...eu nu-l caut pe Dumnezeu in biserica, ci in sufletul meu.Eu nu cred in religie si in ceea ce au spus sfintii ci in Dumnezeu.Pun mai presus de regulile apsurde uneori, ale crestinitatii, legile Universului:iubirea, compasiunea, iertarea, nejudecarea, smerenia, cugetarea, cumpatarea, sinceritatea, corectitudinea...Cand ma gandesc la aceste lucruri,il vad pe Dumnezeu.Il vad pe Dumnezeu in fiecare fiinta din viata mea, stiu ca el prin minunata sa lucrare ne-a creat pe fiecare unici, fii lui, cu dragoste si rabdare, cu daruire.
Cand eram mica am fost invatata ca satana are coarne si coada.Nu, satana nu are coarne si coada, satana este in sufletul nostru atunci cand mintim, uram, tradam, nu suntem cumpatati, suntem indiferenti...
Admir toate religiile si desi nu as renunta la religia mea pentru ca le multumesc strabunilor mei ca mi-au lasat-o mostenire, consider ca religia nu este decat o diferenta de natii ca sa nu zic orgolii.Daca ma nasteam in China, eram budista, daca ma nasteam inIsrael, eram iudaeica...m-am nascut in Romania si sunt ortodoxa, dar cred in natura, in spatiu, in munti, in viata, in iubire...
Consider ca religia ortodoxa si-a cam pierdut din misiune.Din pacate acei oamnei care nu se fac vrednici de pastrarea traditilor si care pun floricele la tot ceea ce a insemnat crestinism, fac misiunea preotilor nostri minunati, imposibila.Acest sistem care natangeste preotimea prin reguli absurde, da muritorului de rand imaginea fluida a unei institutii care ar trebuii sa fie solida ca o stanca.Oamneii fug, prigoniti si rataciti si nu se mai intorc la biserica decat can sufletele lor sunt napastuite de dezastru si asa pierd credinta adevarata, care ne indeamna sa traim constinetizand ca Dumnezeu vede tot ceea ce facem.Fiul meu imi povestea ca la ora de religie, profa i-a invatat ca Dumnezeu ii pedepseste aspru daca nu stiu ce nu fac.Si el era nedumerit petru ca stia de la mine ca Dumnezeu este dragostea si bunatatea absoluta.
Nu vreau sa intru in amanunte, sa reamintesc ca probabil stiti, cum au fost crestinizati cu forta, cat s-a omorat in numele Bisericii, cata rautate este in randul perotilor, cata barfa...Poate ca acei oameni suferaeau de ignoranta, dar noi suntem alfel si poate misiunea noastra este sa-l redescoperim pe Dumnezul adevarat, Dumnezeul atotputernic, unic si nemasurabil.
Cineva imi spunea ca sunt pagana, ca stuiez practicile stravechi...Eu pagana?Ca aia faceau ofrande si se rugau la zei...
Ei na????Ieri l-am ajutat pe fiul meu la Romana.Mesterul Manole.Aia nu era ofranda?Chit ca e o legenda.Ce ne invata, ca maestrul Manolica, si-a bagat sotia de vie in zidurile bisericii, si el s-a sinucis.Sarcul lor fiu a ramas orfan, si asta in numele Bisericii.Unde este Dumnezeu aici?De ce sacrisficiu, crima si sinucidere????Eu nu as lua viata nimanui, in numele Domnului.Este un pacat imens.Daca vrea Dumnezeu, doar el o poate lua.De ce este pacat sa te inchini la sfintii catolici? De ce sa nu respectam vechile traditii, de ce sa nu intelegem ca singura care face diferenta intre fapte este intentia??Asa cum pentru noi Sfintii sunt importanti la fel si pentru alti.Sfintii inainte de a deveni sfinti au foat oameni.Dumnezeu l-a trimis pe Isus la noi, pe Mahomed si pe Budha la alti ca sa ne intareasca increderea nu sa ne invrajbeasca in orgolii.Daca vorbesti cu un budist, sau cu un evreu sau musulman, iti poate da un infinit de argumente, de ce religia lor si nu alta.
Ca sa nu dau in penibil, as vrea sa va sugerez sa nu mai judecam.Sa nu ne mai credem unici, ca nu suntem.Nici mai buni, nici mai speciali.Sa fim smeriti si sa respectam preocuparile si credintele celorlati.Sa nu mai incercam sa schimbam mentalitati.Consider ca adevarata religie ste creinta care vine din adancul sufletului, nu dogmele si hainele negre.Dragostea si iertarea, nu citatele din Biblie, care culmea, a fost scisa de om.Nu cred in Adam si Eva.Cred ca Dumnezeu a creat Universul dupa alte reguli.Iar eu imi asum in totalitate toate deciziile mele si raman credicioasa si nu religioasa.
Va multumesc din suflet si daca nu ma puteti asimila asa cum sunt, va multumesc ca va indepartai de mine si va astept cu drag oricand sa reveniti cu intelegere!
sâmbătă, 12 martie 2011
„Atunci cand solutia este simpla, Dumnezeu iti raspunde.”Albert Einstein
...cutremurul din Japonia
Toata lumea buna are un comentariu despre acesta lectie foarte dura.
Am vazut si eu stirea la televizor si nu numai la televizor.Am citit si auzit nenumarate comentarii si am acelasi sentiment pe care il am de fiecare data in Vinerea Mare cand merg la biserica si asist la ceremonia de Scoatere din Altar a lui Isus pe Cruce.Am acelasi sentiment de durere si dezamagire.Simt cum sufletul meu se zbate si urla de durere.Si nu pentru ca Isus a fost jerfit(asta este o alta durere) ci pentru ca vad cum jertfa lui a fost in zadar...Cum el s-a jerfit sa ne arate dragostea nemarginita a Tatalui nostru Ceresc.Iubirea despre care el ne-a dovedit-o, lasand-o mostenire si pe care noi am uitat-o, uitatnd sa mai avem respect fata de viata in sine, fata de parinti sau frati, fata de religie sau datini, fata de munti sau pomi, fata de sufletele noastre.
Dragii mei,singura noastra preocupare este sa ne luam masuri impotriva dezastrelor, de parca am putea sa ne impotrivim Mamei Pamant si Tatalui Univers, de parca am putea sa ne impotrivim Atotputernicului Dumnezeu.Nu putem.Oricate masuri ne-am lua, oricate sisteme de siguranta am construi, oricata performanta am avea in tehnica si cat am studia, suntem PRAF IN VANT...Suntem total neputiciosi.De ce trebuie sa ne preocupe cum sa ne aparam si nu incercam sa vedem cum sa ne imprietenim cu Mama Pamant si cu fiintele pe care Ea le ocroteste cu atata dragoste?De ce incercam sa cunostem universul pentru a ne razboii cu el si nu incercam sa-l cunostem pentru a stii sa ne adaptam?De ce trebuie sa fim defensivi? pentru ca, cu cat noi ne impotrivim cu atat Dumnezeu ne va arata si mai dur ca gresim.Cu cat noi suntem mai inventivi cu atat natura este mai inventiva.
Am ascultat si citit o gramada de porcarii de genul: ‚Çe s-ar intampla daca ar fi la noi un astfel de cutremur? ‚ si ca pamntul si-a schimbat axa.Eu nu sunt fizician dar imi imaginez ca Pamantul este ca o centrifuga a masinii de spalat, e adevarat la viteza mult mai mica, el este intr-un echilibru perfect.Ca sa-si schimbe axa cu 10 grade, in primul rand am fi vai de capul nostru in acest moment si in al doilea rand pentru asta ar trebui sa intervina o forta mare din exterior, gen asteroid care prin impactul sau sa schimbe centrul de greutate al pamantului.Acest cutremur din Japonia, pentru pamant este frimitura.Si nu cutremurul a fost devastator ci valul urias de apa.Si pana la urma care e problema?EI au avut dintotdeauna asa ceva.La ei un cutremur de 7, 9 grade este poezie?Iar posibilitatea ca la noi sa fie un astfel de cutremur este nula pentru ca nu avem conditiile necesare.De ce trebuie sa traim continuu in panica?De ce nu ne putem bucura de viata noastra asa cum e si traim pericole care nu exista.Si acum o suta de ani erau cutrmure in Japonia doar ca noi nu aveam mass media care sa ne panicheze...
Auzeam astazi intr-un magazin doi vanzatori care-si povesteau ingroziti cum va fi un foarte mare cutremur pe 19 de luna plina...Luna este minunata, incercati sa o cunoasteti si o sa vedeti cat este de deosebita.Eu astept cu nerabdare acest eveniment si nu sa fac vraji de luna plina ci pentru ca in acele momente se dezvolta niste energii pe niste vibratii aparte...
Suntem o generatie de oamnei prapaditi.Am ajuns sa ne creem un fals stress.Bunica mea a ramas cu 5 copii singura in vremea razboiului.Era insarcinata cu mama...A nascuta la seceris.Nu avea bani sau mancare,iar o data la cateva zile veneu rusii care le luau bruma de merinde si le violau fetele.Pe langa asta erau tot felul de epidemii.Bunica mea era o femeie tare calma si foarte puternica.Ea traise cu adevarat vremuri grele.Bunicii nostri care din pacate devin din ce in ce mai rari, au trait vremuri grele, dar ei nu pareau ca se lamentau alat pentru ca aveau credinta adevarata si aveau cu se sa compare suferinta.
Eu intelg ca in acest mosmnet trebuie sa ne rugam pentru sufletele celor din Japonia.Trebuie sa ne rugam si sa recunostem jertfa lor.Poate ca sufletele lor au ales sa se jertfeasca pentru noi.Ca noi sa intelegem ca frica si nepasarea sunt foarte periculoase.Ca trebuie sa ne iubim, neconditionat si continuu, ca trebuie sa ne privim ca un tot nu ca unul singur.Sa nu mai fim egoisti si disperati de putere.In astfel de momente, plangem ca niste mascarici in fata televizorului si dupa 10 minute revenim la starea noastra de egoism si nepasare.Aproape 90% dintre prietenii mei ma suna numai cand au o problema.De fiecare data sunt cautata sa rezolv ceva.Toti au probleme disperate si pentru toti este sfarsitul pamantului.Fortae putin sunt aceia care ma suna doar pentru a stii ce fac.Si doar despre acestia pot spune ca ma iubesc neconditionat.Pentru acei 90% ma rog in acest moment sa inteleaga ca Pamantul ,Universu, fiintele din acest spatiu, toate, atat oamenii si animalele, plantele si copacii sunt aici pentru iubire ci nu sa le seveasca lor drept ajutor.Nimeni nu este responsabil de viata nimanui.Fiecare ne asumam propriile decizii.Asa cum eu incep sa nu le mai raspund acelor oameni care ma folosesc, cam la fel si Pamantul se satura sa fie doar exploatat la nesfarit si s-ar putea la un moment dat sa devina ostil...
De noi depinde sa ne schimbam atitudinea.
Va iubesc si imi cer scuze daca am lezat pe cineva.
Toata lumea buna are un comentariu despre acesta lectie foarte dura.
Am vazut si eu stirea la televizor si nu numai la televizor.Am citit si auzit nenumarate comentarii si am acelasi sentiment pe care il am de fiecare data in Vinerea Mare cand merg la biserica si asist la ceremonia de Scoatere din Altar a lui Isus pe Cruce.Am acelasi sentiment de durere si dezamagire.Simt cum sufletul meu se zbate si urla de durere.Si nu pentru ca Isus a fost jerfit(asta este o alta durere) ci pentru ca vad cum jertfa lui a fost in zadar...Cum el s-a jerfit sa ne arate dragostea nemarginita a Tatalui nostru Ceresc.Iubirea despre care el ne-a dovedit-o, lasand-o mostenire si pe care noi am uitat-o, uitatnd sa mai avem respect fata de viata in sine, fata de parinti sau frati, fata de religie sau datini, fata de munti sau pomi, fata de sufletele noastre.
Dragii mei,singura noastra preocupare este sa ne luam masuri impotriva dezastrelor, de parca am putea sa ne impotrivim Mamei Pamant si Tatalui Univers, de parca am putea sa ne impotrivim Atotputernicului Dumnezeu.Nu putem.Oricate masuri ne-am lua, oricate sisteme de siguranta am construi, oricata performanta am avea in tehnica si cat am studia, suntem PRAF IN VANT...Suntem total neputiciosi.De ce trebuie sa ne preocupe cum sa ne aparam si nu incercam sa vedem cum sa ne imprietenim cu Mama Pamant si cu fiintele pe care Ea le ocroteste cu atata dragoste?De ce incercam sa cunostem universul pentru a ne razboii cu el si nu incercam sa-l cunostem pentru a stii sa ne adaptam?De ce trebuie sa fim defensivi? pentru ca, cu cat noi ne impotrivim cu atat Dumnezeu ne va arata si mai dur ca gresim.Cu cat noi suntem mai inventivi cu atat natura este mai inventiva.
Am ascultat si citit o gramada de porcarii de genul: ‚Çe s-ar intampla daca ar fi la noi un astfel de cutremur? ‚ si ca pamntul si-a schimbat axa.Eu nu sunt fizician dar imi imaginez ca Pamantul este ca o centrifuga a masinii de spalat, e adevarat la viteza mult mai mica, el este intr-un echilibru perfect.Ca sa-si schimbe axa cu 10 grade, in primul rand am fi vai de capul nostru in acest moment si in al doilea rand pentru asta ar trebui sa intervina o forta mare din exterior, gen asteroid care prin impactul sau sa schimbe centrul de greutate al pamantului.Acest cutremur din Japonia, pentru pamant este frimitura.Si nu cutremurul a fost devastator ci valul urias de apa.Si pana la urma care e problema?EI au avut dintotdeauna asa ceva.La ei un cutremur de 7, 9 grade este poezie?Iar posibilitatea ca la noi sa fie un astfel de cutremur este nula pentru ca nu avem conditiile necesare.De ce trebuie sa traim continuu in panica?De ce nu ne putem bucura de viata noastra asa cum e si traim pericole care nu exista.Si acum o suta de ani erau cutrmure in Japonia doar ca noi nu aveam mass media care sa ne panicheze...
Auzeam astazi intr-un magazin doi vanzatori care-si povesteau ingroziti cum va fi un foarte mare cutremur pe 19 de luna plina...Luna este minunata, incercati sa o cunoasteti si o sa vedeti cat este de deosebita.Eu astept cu nerabdare acest eveniment si nu sa fac vraji de luna plina ci pentru ca in acele momente se dezvolta niste energii pe niste vibratii aparte...
Suntem o generatie de oamnei prapaditi.Am ajuns sa ne creem un fals stress.Bunica mea a ramas cu 5 copii singura in vremea razboiului.Era insarcinata cu mama...A nascuta la seceris.Nu avea bani sau mancare,iar o data la cateva zile veneu rusii care le luau bruma de merinde si le violau fetele.Pe langa asta erau tot felul de epidemii.Bunica mea era o femeie tare calma si foarte puternica.Ea traise cu adevarat vremuri grele.Bunicii nostri care din pacate devin din ce in ce mai rari, au trait vremuri grele, dar ei nu pareau ca se lamentau alat pentru ca aveau credinta adevarata si aveau cu se sa compare suferinta.
Eu intelg ca in acest mosmnet trebuie sa ne rugam pentru sufletele celor din Japonia.Trebuie sa ne rugam si sa recunostem jertfa lor.Poate ca sufletele lor au ales sa se jertfeasca pentru noi.Ca noi sa intelegem ca frica si nepasarea sunt foarte periculoase.Ca trebuie sa ne iubim, neconditionat si continuu, ca trebuie sa ne privim ca un tot nu ca unul singur.Sa nu mai fim egoisti si disperati de putere.In astfel de momente, plangem ca niste mascarici in fata televizorului si dupa 10 minute revenim la starea noastra de egoism si nepasare.Aproape 90% dintre prietenii mei ma suna numai cand au o problema.De fiecare data sunt cautata sa rezolv ceva.Toti au probleme disperate si pentru toti este sfarsitul pamantului.Fortae putin sunt aceia care ma suna doar pentru a stii ce fac.Si doar despre acestia pot spune ca ma iubesc neconditionat.Pentru acei 90% ma rog in acest moment sa inteleaga ca Pamantul ,Universu, fiintele din acest spatiu, toate, atat oamenii si animalele, plantele si copacii sunt aici pentru iubire ci nu sa le seveasca lor drept ajutor.Nimeni nu este responsabil de viata nimanui.Fiecare ne asumam propriile decizii.Asa cum eu incep sa nu le mai raspund acelor oameni care ma folosesc, cam la fel si Pamantul se satura sa fie doar exploatat la nesfarit si s-ar putea la un moment dat sa devina ostil...
De noi depinde sa ne schimbam atitudinea.
Va iubesc si imi cer scuze daca am lezat pe cineva.
marți, 8 martie 2011
Te iubesc mama!
Ii multumesc mamei mele ca m-a adus pe lume cu suflet de femeie!
Ii multumesc fiului meu, ca ma ajutat sa devin femeie, atunci cand l-am adus pe lume!
Ii multumesc dragului meu sot ca-mi reaminteste in fiecare clipa a vietii mele bucuria de a fi femeie!
Ii multumesc fiului meu, ca ma ajutat sa devin femeie, atunci cand l-am adus pe lume!
Ii multumesc dragului meu sot ca-mi reaminteste in fiecare clipa a vietii mele bucuria de a fi femeie!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)