De ce ne consumam in relatii distructive?

Din teama. Oamneii isi construiesc diverse sabloane, pentru protectie. Sablon pentru viata, pentru job, pentru prieteni, rude, parteneri, etc. Avem intotdeauna modele vechi la care nu vrem sa renuntam din teama. Personal nu sunt adepta despartirilor si nici atat a divorturilor, insa am stat de vorba cu foarte multe persoane care se complaceau in realatii distructive. Motivatiile erau diverse dar toate aveau in subconstient, teama de singuratate. "nu m-a batut niciodata", imi spunea o doamna, trecuta binisor de prima tinerete.Ca sa aflu mai tarziu ca tatal ei obisnuia sa-i altoiasca mama. O alta spunea:"nu bea, nu fumeaza"...un domn dragut mi-a spus: ''nu ma simt atras de nicio femeie cum ma simt atras de ea''numai ca domnul acesta nu mai facea sex de mult cu sotia sa... Eu consider ca este greu sa gasim un model complet, intr-o singura persoana, care sa ne satisfaca toate nevoiele. Fiecare om are anumite resurse care ne pot satisface doar o parte din nevoi. De aceea apare nevoia de substitutie sau completare.O mare parte dintre doamnele cu care discut, se gandesc la adulter. Unele dintre ele au mai facut-o dar nu recunosc si mi se pare normal, altele, nu au mai facut-o si nu stiu exact daca sa o faca sau nu. Vorba unei prietene, ''au personalitate dubla'', cu o parte isi doresc si cu alta se tem. De ce se tem? Ca sunt prinse si vor fi parasite. Daca nu ne-am mai teme de singuratate, abia atunci am putea fi liberi, abia atunci am putea gandi constructiv si i-am putea reda si partenerului libertatea. Orice om care se simte liber, considera ca este inutil sa fuga. Daca nu ne-am mai teme de singuratate, nu ne-am mai consuma in relatii distructive, am avea curaj sa ne insuim dreptul la fericire.

Multumesc tata, ingerul meu pazitor!

Aveam cinci ani, pe vremea cand tata ne ducea pe munte. Urcam cat era ziua de lunga, indiferent de vreme sau de starea noastra.Am prins si ploaie, tin minte ca-mi siroia apa pe langa urechi dar am prins si zapada si zgribulita de frig, imi imaginam cum este de fapt soare si cald...Fiind doar un pui de om, imi era greu, oboseam repede si nu aveam nicio motivatie...uneori simteam cum imi ard picioarele si ma pufnea plansul. Printre lacrimi, il rugam pe tata sa ma ia in brate.El ma refuza cu caldura si tandrete, in schimb imi dadea un toiag puternic si gros si imi spunea:"ia batul asta, el este ajutorul tau, cu fiecare pas te sprijini in el, el te va ajuta!" Dar tati, m-am plictisit, ii spuneam eu,...nu mai vreau sa urc! Si tatal mei imi raspundea: "uite mai avem de mers pana la copacul acela si dupa o sa ne oprim si iti spun o poveste". Si se tinea de cuvant, copacul era destul de departe, ne opream pentru foarte scurt timp si imi spunea o poveste scurta.Eram inebunita dupa povesti si pentru asta eram gata sa urac zece munti, nu unul. Tata, nu era dur sau nemilos, dar ma pregatea pentru viata. Cand ajungeam in varf, eram atat de fericita, pe tot drumul ma imbarbata: "esti puternica, ai o forta de ne intrecut". Daca m-ar fi luat dupa umeri, mi-ar fi fost mai usor, dar nu as fi invatat ca in viata cel mai corect si favorabil este sa te bazezi doar pe fortele proprii. Toiag ne putem face in orice moment, prin preocuparile si alegerile noastre si asta ne ajuta sa mergem mai departe fara dezamagiri. Oamenii sunt schimbatori si vin momente in care iti dai seama ca-ti este mult mai de ajutor un toiag decat un om. M-a invatat sa-mi stabilesc targheturi mici, bucata cu bucata...Am cursanti care imi spun :" e greu, e foarte greu, e atat de grea viata si cu cat evoluez mai mut cu atat imi apar piedici...de ce daca am evoluat mai am piedici?" Pentru ca atunci cand urci pe un munte, cu cat urci mai mult cu atat oboseala te cuprinde, iti piere motivatia si totul devine mai greu. Daca urci bucata cu bucata, fara sa privesti cat de mult ai pana la final, poti mult mai usor sa-ti pastrezi stapanirea de sine si zeul. Tata m-a pregatit cu multe pentru viata, am fost crescuta spartan dar acum ii mutumesc, pentru ca nu a devenit toiagul meu, m-a lasatsa ma descurc singura intotdeauna si imi repeta:"tu poti, ai forta!" Nu stiu daca sunt slaba sau puternica dar stiu ca intotdeauna ajung in varf, pentru ca nu m-a lasat niciodata sa ma opresc, decat pentru cateva minute, ca sa-mi spuna o poveste. Multumesc tata, ingerul meu, de acolo de unde esti!