“Pana cand moartea ne va despatri !”

S-a scurs putin timp de cand tata si-a luat la revedere de la mine si a plecat pe un drum despre care noi credem ca stim ceva dar este posibil sa nu stim mare lucru…”Pa, pa”, mi-a spus inainte sa plece, “ramas bun fata mea, te iubesc enorm!” Credeam ca sunt pregatita sa ma despart de el dar m-am inselat.Eram pregatita teoretic dar nu si practic.M-am stapanit si l-am jelit in felul meu, pe ascuns ca sa nu vada mama care avea mai multa nevoie decat mine de sprijin, ca sa nu vada fiul meu si sa nu sufere pt mine si nu in cele din urma ca sa nu vada prietenii si cunostintele mele care ma stiu puternica si cine stie, poate insensibila.Si sa nu ma pierd cu totul pt ca mi-am adorat tatal si-mi amintesc ca atunci cand eram mica l-am rugat pe Dumnezeu sa ma marit cu un barbat exact ca el, ca sa nu ma pierd mi-am alungat fiecare amintire care ma ducea la ultimile clipe ale vietii lui, la suferinta lui si la ochii aceia verzi care ma priveau umezi si plini de iubire si durera despartirii.Mi-am hranit sufleul cu ceea ce tata m-a invatat si mi-a daruit…mi-a daruit viata, el m-a dorit enorm, mi-a daruit educatia, siguranta, incredere in sine si m-a crescut cu o libertate asumata.M-a invatat sa nu cer niciodata ajutorul pt ca ma pot descurca singura si m-a invatat sa nu depind niciodata de un barbat mai ales financiar. Si dincolo de asta mi-a lasat lectia de iubire cu mama… Parintii mei au avut parte de ceea ce juram in biserica pe Sfata Scriptura: “La bine si la greu, pana cand moartea ne va desparti”. Oare cate cupluri traiesc cu adevarat experienta iubirii? Stim cu adevarat ca iubirea nu se stinge niciodata? Suflete pereche? In familia mea s-a cultivat iubirea sub toate formele ei. Parintii mei se tineau de mana pe strada si acum mai trecuti de prima tinerete si isi spuneau “te iubesc” in fiecare zi.Si si-au creat cu rabdare si ingaduinta o relatie care adurat pana la sfarit, pana cand moartea i-a despartit. Iubirea nu se stinge, nu se vinde, nu se perverteste.Iubirea exista dincolo de mentalitati, granitele gandirii,… merita sau nu?…il iubesc si il voi iubi, indiferent daca stie asta sau daca si el, la randu-I ma iubeste. Tata a plecat si cand si-au luat la revedere pe ultimul drum, mama i-a soptit la ureche: “ Adio iubitul meu, ne vom revedea candva!” …cine stie cand si unde se vor revedea, poate in ceruri, poate in alta viata, poate-si vor continua povestea de iubire…iar eu, eu am inteles cumva, fara sa-mi las sufletul sa pribegeasca prin alte dimensiuni, am inteles ca nu golul pe care tata l-a lasat cu plecarea sa trebuie umplut ci golul din viata mea pe care eu cu trairile si sufletul meu trebuie sa-l umplu. Pentru asta si pentru multe altele, ii multumesc lui Tata!