Ce este viata?

Ma framanta de ceva vreme un gand: natalitatea a scazut drastic si nu neaparat ma refer aici la faptul ca o familie accepta cu greu sa creasca doi, trei copii ci la faptul ca femeile raman din ce in ce mai greu insarcinate.Si in plus media de varsta care este in contiunua scadere. S-au vehiculat tot felul de concluzii.Cum ca ne otravim prin pui injectati cu hormani, fructe si legume stropite abuziv, stresul cotidian, bombe biologice si cate si mai cate. Dar oare asa o fi? Strabunicii mei imi povesteau cum au trecut prin doua razboaie, in primul copii fiind si in cel dein ‘44 parinti. In timp ce tataie era pe front, mamaie crestea cinci copii si pe al sase-lea il avea in pantec.Cand in mijlocul noptii se auzeau avioanele, sareau din pat si fugeau desculti sa se ascunda in vie.Apoi au avut foamete si saracii mancau ceai de tei cu paine si zahar.Si au avut cutremure si molime si zapezi cu mult mai inalte decat casele.Mamaie a trait 87 de ani si tataie 98.Si ma gandesc la asta si trag concluzia ca nivelul lor de stress era cu mult mai mare decat al nostru, ca nu hrana este de vina… si atunci…? O vorba din batrani spunea sa nu cauti calul de dar la dinti…si trag concluzia ca “buba” e in alta parte. Nu mai pretuim darul minunat pe care Dumnezeu ni l-a dat cu atata dragoste-Viata. Cum ar putea sa ne mai dea Dumnezeu in pantece copii daca noi nu pretuim viata?Un copil este o minune.Noi ne facem zeci de socoteli, ca nu avem bani, case, etc.Bunica nu avea nici ce manca si a nascut 7 copii, sase vii si unul mort. Cum ar putea sa ne mai lase sa traim pana la 90 de ani daca noi prisosim cu atata relaxare fiecare zi pe care o traim? Avem fiecare cate doua telefoane si cel putin unul scump, avem masini care ne termina psihic de grija creditelor, avem case pentru care platim uneori toata viata, joburi care ne consuma timpul… Cine sa ne creasca copiii daca noi suntem la job pana seara traziu in nopate?Ce sa mai facem noi cu anii daca pana la 50-60 de ani nu am pretuit cu adevar valoroasele daruri pt noi?De ce sa traim pana la 90 de ani ca sa culegem boala si stricaciunea, singuratatea si durerea pe care noi le-am plantat cu atata sudoare in tinerete, cand ne-am lasat copiii crescuti de bone, ne-am indeparat prietenii si ne-am cheltuit fericirea si linistea pe aparate si masinarii scumpe. Ce plantam la tinerete culegem la batranete.Spovedania nu te curate, ea are rol de constientzare si descurajaza repetitia. O singura data am simtit ca nu mai vreau sa traiesc si am gandit cu voce tare:”E inutila viata mea, daca maine as muri, nu as regreta”. Treceam prin moment grele pe care la momentul acela simtea ca nu am putere sa le accept.La scurt timp dupa aceasta am fost la un pas de moarte si atunci mi-am invatat lectia. II multumesc lui Dumnezeu ca mi-a aratat din timp sis per din suflet sa pretuiesc sis a traiesc fiecare clipa cu multumire si daruire. Iubeste-ti viata si traieste fiecare clipa cu chibzuinta, cu onestitate si respect si Dumnezeu te va rasplati!