Binele cu forta este cea mai mare agresiune!

E drept, sunt o persoana independenta si de obicei imi place sa ma bazez pe fortele proprii.Nu zic, poate si orgoliul este de vina, insa eu consider ca numai prin propria experienta poti invata lectia cu adevarat.Limita dintre cat poti ajuta un om si cat il incurci din prea multa dorinta de a "fi acolo" este foarte fragila... Binele facut cu forta este cea mai mare agresiune, am spus-o eu si o mai spun... si am descoperit-o acum cativa ani, mai multi, cand cineva foarte drag nu a inteles ca ceea ce considera a fi bine pentru mine, era defapt nociv.Nici nu vreau sa ma gandesc cum ar fi aratat viata mea, daca eu urmam calea pe care acel prieten drag mi-o arata.Si asta a fost lectia mea.De atunci imi pun cunostintele, informatiile la dispozitia oricui, dar nu impun nimanui si nu dau sfaturi...pentru ca pe de o parte am invatat ca atunci cand dai sfaturi devi responsabil si fri destinul celuilalt. Dar, desigur, ajut pe oricine imi cere, prin a constientiza si a-si gasi propria cale, cu propriile-i resurse si eforturi. Cati dintre noi cunosc limita? Cat am voie si dreptul sa ajut, cat am voie si dreptul sa intervin, cat stiu eu ce e bine pentru celalalt? Ai impresia ca stii, da stii, dar stii pentru tine.La celalalt functioneaza diferit. A darui inseamna a-ti arata disponibilitatea si rabdarea, fara sa insisti.Daca faci mai mult agresezi, faci vanzare.Este ca difernta dintre a arata lista de produse intr-un magazin si tiganeala din piata cu "ia de la mine, la mine e mai bun, mai ieftin, etc". Un invatator adevarat stie ca atunci cand incearca sa impuna, muta discipolul de pe propriul drum.In plus intrerupe procesul de vindecare si il transforma in oglinda personala.Asta se intampla si atunci cand insistam sa ajutam un prieten.De fapt il fortam sa meraga pe drumul nostru pentru ca ceea ce noi credem ca este potrivit pentru el, este potrivit doar pentru noi.A nu se intelege gresit, una este sa-i fi alaturi si alta e sa-i impui reteta. "Doar asa e bine, stiu EU!!!" Suntem diferiti, mult prea diferiti si nu stim nimic. Daca ni se pare ca stim totul despre noi si putem trece si la a sti despre altii, atunci haideti sa fim blanzi. Niciun sfat, niciun ajutor cu forta.Tot ceea ce putem face, dupa mintea mea, este: "prietene, eu as putea sa te ajut, am resuresele despre care stiu ca ti s-ar potrivi, daca vrei, pot sa ti le prezint.Cand simti ca vrei sa o faci, haide sa discutam...!" Nu agresati dargilor, nu va mai credeti Isus intrupat, salvatorii omenirii.Constientiati ca nevoia asta de a face bine cu forta, este din nevoia voastra de a va afirma, de a amprenta, de a domina...SI NU ARE LEGATURA CU IUBIREA SI CU A DARUI...

Fii originalul, nu fi copie!

O gresala majora pe care adesea oamenii o fac este aceea de a-si copia invatatorul.Ati spune ca nu poate fi rau asa ceva. In evolutia spirituala si nu numai, fiecare are calea lui.Nu poti sa te identifici cu altcineva, oricat de drag ti-ar fi, si mai ales cu invatatorul tau.Pentru ca in timp ce tie ti se pare ca ai evoluat destul sa il poti egala, in acelasi timp, si el evolueaza si nu faci alceva decat sa cazi in lipsa de stima si confuzie. Cand copiezi devi o copie inpersonala si chicioasa pt ca nicio copie nu seamana cu originalul si te pierzi, cazi intr-o groapa maaaare, sapata de mana ta. Modestia si smerenia sunt importante in munca spirituala si va spun asta pentru ca eu am invatat de la invatatori foarte severi care nu mi-au ingaduit sa gresesc. Am mers alaturi de invatatorul meu mai multi ani. Am gresit odata si asta m-a costat foarte scump.Dar ii multumesc pentru ca asta m-a invatat sa ma smeresc si sa ma intreb de doua ori daca merit sa ma numesc invatator, terapeut, etc. Nu va grabiti, nu va pripiti, drumul e lung, foarte lung.Si munca aceasta presupune multe renuntari, un anumit gen de viata, o anumita atitudine si determinare.Daca ati urmat 3 cursuri si aveti cateva initieri...nu inseamna ca va puteti numi Maestri.Maestria vine cu varsta, cu timpul, cu experienta iar daca te crezi Maestru inseamna ca ai cazut in partea cealalta.Si orgoliul este cea ma alunecoasa tentatie catre lumea intunericului. Eu prefer sa ma numesc conilier, pt ca mai am muuuult pana la a fi Maestru, si poate ca nu voi devei niciodata si poate ca nici nu-mi doresc asta.Maestrul meu este viata, viata mea, a celorlalti.Nu titlul si pompoanele ma intereseaza la mine si la ceilalti ci modul cum reusesc sa ma asez, sa ma echilibrez.Pe mine si pe cei din jurul meu.Nimic din viata voatra nu va da certitudinea ca sunteti bine mai mult decat ceea ce le transmiteti celorlalti si ceea ce reusiti sa semanati in jurul vostru.Restul este balast, orgoliu sau vrajala, cum vreti voi sa numiti. Nu am incercat niciodata sa fiu o copie a cuiva pt ca nu vreau sa-mi pierd esenta. M-am canalizat doar pe esenta sufletului meu si nu ma voi abate de la aceasta cale.Exemplul propriu sta marturie in calea falsitatii. Am avut un singur invatator, caruia ii datorez tot.L-am cunoscut, am simtit ca lui ii pot incredinta sufletul meu si doar pe el l-am lasat sa-mi atinga sufletul. In afara de el, am considerat ca daca merg in alta parte nu sunt hotarata si pe drumul meu.In plus, recunosc, nu am mai gasit pe altineva atat de modest si tot odata corect ca el, dupa cum stiti pompoanele si viruile in zona asta nu-si au locul decat pentru fraieri. Poate ca eu nu am procedat corect, nu trebuie sa faceti ca mine(copia) dar un lucru e clar, centreaza-te, cautati determinarea si nu te abate de la drum.Altfel platesti pt ca sufletul tau se va revolta. P.S. Am scris acest articol pt ca asa am primit informatia azi.Nu ma adresez cuiva neaparat...dar daca simti ca te regasesti printre aceste randuri, inseamna ca trebuie sa stai de o parte, sa respiri adanc si sa iti faci o introspectie...esti abatut de la calea ta! Iubire si recunostinta!

Sa "ghicim" viitorul?

Suna tentant.Si va spun ca pana acum fiecare persoana cu care am interactionat in zona terapiilor complementare, m-a intrebat "daca pot sa-i spun ceva despre viitor". In primul rand as vrea sa subliniez faptul ca dezvoltarea personala si terapiile complementare, din perspectiva intelegerilor mele, nu au nicio tangenta cu ghicitul viitorului. OSHO spunea ca omul nu traieste niciodata pentru ca isi aminteste de trecut si incearca sa-si controleze viitorul. Daca incerc sa dau o explicatie din punct de vedere strict tehic, pot spune asa: Dumnezeu ne trimite pe Pamant cu un plan(o misiune) de la care noi, oricat am vrea si am incerca, nu ne putem abate.Atunci cand tinem cu orice pret sa "stim" viitorul, nu facem altceva decat sa ne dorim sa sabotam cumva planul lui Dumnezeu.Adica daca aflii ca maine urmeaza sa mori, nu-mi spune ca nu incerci sa urzesti planuri de slavare!.Si doar si numai din aceasta perspectiva este o incalcare flagranta a sensului vietii, a Legilor Universului si asa mai departe.Sa nu mai spun ca pe de alta pare, este o lipsa de respect fata de Dumnezu si fata de Univers.Il iubesti pe Dumnezeu, il respecti si respecti planul sau, atunci lasa-te purtat de viata sa sa incersi sa-ti controlezi destinul.Si ca sa nu se inteleaga ca vreau sa sugerez ca taiatul frunzelor la caini sau frecatul mentei, este ceea ce trebuie sa facem, o sa subliniez faptul ca fiecare dintre noi este dator sa munceasca pentru a e intretine, sa faca tot ceea ce este uman ca sa traiasca in confort si siguranta, sa aibe ganduri curate, etc...iar planul vietii sale sa-l lase sa curga asa cum numai Dumnezeu stie si are dreptul sa o faca. Pe de alta parte, tipul nu este liniar, orice decizie a noatra poate schimba cursul evenimentelor asa ca ceea ce azi poate fi adevarat, maine poate fi fals. Exceptie fac momentele de clarviziune, care nu vin la comanda si care dupa opinia mea, sunt semne sau avertismente de la Univers.Insa daca vin spontan si nu cu forcepsul, acestea pot fi uneori luate in calcul. Ca urmare, ghicitul in carti, in cafea, in bobi sau alte metode de "vazut viitorul' este pe cat de alunecos, pe atat de periculos atat pentru cel care lucreaza cat si pentru cel "lucrat". Rugati-va neincetat, nu conditionati, ceea ce voua vi se pare corcect este posibil sa nu fie, Dumnezeu stie mai bine ce este corect si sanatos pentru voi, asa ca decat sa cautati sa stiti ce va rezerva ziua de maine, mai bine rugati-l pe Dumnezeu sa va aduca bucurie si fericire in suflete! Traiti in prezent si bucurati-va de viata! Atat!

Astazi am inteles si acceptat o lectie care-mi da de mult timp tarcoale. Eram cu mama la cumparaturi si cum nu ma pot abtine m-am apropiat de un stand cu pietre si geode semipretioase.M-a atras in mod deosebit o bucata de Ametist, superba.Cand am privit-o de aproape am observat ca in toata splendoarea ei, era ciobita chiar in varf.Nu stiu multe despre pietre, dar atat cat stiu m-a dus cu gandul la faptul ca o piatra ciobit isi pierde din valoarea terapeutica.Am mai cerut una, aceea nu era ciobita, dar nu-mi spunea nimic.Era perfecta dar tacuta...stearsa. Pe loc am inteles ceva: cam asa stau lucrurile si cu oamenii.Avem tendinta sa cautam fiinte perfecte, fara defecte si construim proiectii despre cum sa fie sau sa nu fie cel sau cea de langa noi. Azi am inteles ceva si am acceptat sa iubesc imperfectiunea, sa caut dincolo de "defecte", de aparente.Am inteles ca imperfectiunea vorbeste despre frumusete pura. Intotdeauna au venit catre mine oameni cu mari probleme, de aceea mi-am acceptat misiunea de terapeut, sa pot invata cum sa-i ajut. Am cumparat piatra imperfecta si am asezat-o la loc de cinste, in mijlocul celorlalte pietre, pe un postament, fiindu-i recunoscatoare pentru lectia pe care mi-a oferit-o. Astfel, voi ocroti si iubi, de azi innainte, fiintele imperfecte si le voi darui toata atentia mea, pentru ca nu poti avea frumusete daca nu accepti uraciune.

“Pana cand moartea ne va despatri !”

S-a scurs putin timp de cand tata si-a luat la revedere de la mine si a plecat pe un drum despre care noi credem ca stim ceva dar este posibil sa nu stim mare lucru…”Pa, pa”, mi-a spus inainte sa plece, “ramas bun fata mea, te iubesc enorm!” Credeam ca sunt pregatita sa ma despart de el dar m-am inselat.Eram pregatita teoretic dar nu si practic.M-am stapanit si l-am jelit in felul meu, pe ascuns ca sa nu vada mama care avea mai multa nevoie decat mine de sprijin, ca sa nu vada fiul meu si sa nu sufere pt mine si nu in cele din urma ca sa nu vada prietenii si cunostintele mele care ma stiu puternica si cine stie, poate insensibila.Si sa nu ma pierd cu totul pt ca mi-am adorat tatal si-mi amintesc ca atunci cand eram mica l-am rugat pe Dumnezeu sa ma marit cu un barbat exact ca el, ca sa nu ma pierd mi-am alungat fiecare amintire care ma ducea la ultimile clipe ale vietii lui, la suferinta lui si la ochii aceia verzi care ma priveau umezi si plini de iubire si durera despartirii.Mi-am hranit sufleul cu ceea ce tata m-a invatat si mi-a daruit…mi-a daruit viata, el m-a dorit enorm, mi-a daruit educatia, siguranta, incredere in sine si m-a crescut cu o libertate asumata.M-a invatat sa nu cer niciodata ajutorul pt ca ma pot descurca singura si m-a invatat sa nu depind niciodata de un barbat mai ales financiar. Si dincolo de asta mi-a lasat lectia de iubire cu mama… Parintii mei au avut parte de ceea ce juram in biserica pe Sfata Scriptura: “La bine si la greu, pana cand moartea ne va desparti”. Oare cate cupluri traiesc cu adevarat experienta iubirii? Stim cu adevarat ca iubirea nu se stinge niciodata? Suflete pereche? In familia mea s-a cultivat iubirea sub toate formele ei. Parintii mei se tineau de mana pe strada si acum mai trecuti de prima tinerete si isi spuneau “te iubesc” in fiecare zi.Si si-au creat cu rabdare si ingaduinta o relatie care adurat pana la sfarit, pana cand moartea i-a despartit. Iubirea nu se stinge, nu se vinde, nu se perverteste.Iubirea exista dincolo de mentalitati, granitele gandirii,… merita sau nu?…il iubesc si il voi iubi, indiferent daca stie asta sau daca si el, la randu-I ma iubeste. Tata a plecat si cand si-au luat la revedere pe ultimul drum, mama i-a soptit la ureche: “ Adio iubitul meu, ne vom revedea candva!” …cine stie cand si unde se vor revedea, poate in ceruri, poate in alta viata, poate-si vor continua povestea de iubire…iar eu, eu am inteles cumva, fara sa-mi las sufletul sa pribegeasca prin alte dimensiuni, am inteles ca nu golul pe care tata l-a lasat cu plecarea sa trebuie umplut ci golul din viata mea pe care eu cu trairile si sufletul meu trebuie sa-l umplu. Pentru asta si pentru multe altele, ii multumesc lui Tata!

Ce este viata?

Ma framanta de ceva vreme un gand: natalitatea a scazut drastic si nu neaparat ma refer aici la faptul ca o familie accepta cu greu sa creasca doi, trei copii ci la faptul ca femeile raman din ce in ce mai greu insarcinate.Si in plus media de varsta care este in contiunua scadere. S-au vehiculat tot felul de concluzii.Cum ca ne otravim prin pui injectati cu hormani, fructe si legume stropite abuziv, stresul cotidian, bombe biologice si cate si mai cate. Dar oare asa o fi? Strabunicii mei imi povesteau cum au trecut prin doua razboaie, in primul copii fiind si in cel dein ‘44 parinti. In timp ce tataie era pe front, mamaie crestea cinci copii si pe al sase-lea il avea in pantec.Cand in mijlocul noptii se auzeau avioanele, sareau din pat si fugeau desculti sa se ascunda in vie.Apoi au avut foamete si saracii mancau ceai de tei cu paine si zahar.Si au avut cutremure si molime si zapezi cu mult mai inalte decat casele.Mamaie a trait 87 de ani si tataie 98.Si ma gandesc la asta si trag concluzia ca nivelul lor de stress era cu mult mai mare decat al nostru, ca nu hrana este de vina… si atunci…? O vorba din batrani spunea sa nu cauti calul de dar la dinti…si trag concluzia ca “buba” e in alta parte. Nu mai pretuim darul minunat pe care Dumnezeu ni l-a dat cu atata dragoste-Viata. Cum ar putea sa ne mai dea Dumnezeu in pantece copii daca noi nu pretuim viata?Un copil este o minune.Noi ne facem zeci de socoteli, ca nu avem bani, case, etc.Bunica nu avea nici ce manca si a nascut 7 copii, sase vii si unul mort. Cum ar putea sa ne mai lase sa traim pana la 90 de ani daca noi prisosim cu atata relaxare fiecare zi pe care o traim? Avem fiecare cate doua telefoane si cel putin unul scump, avem masini care ne termina psihic de grija creditelor, avem case pentru care platim uneori toata viata, joburi care ne consuma timpul… Cine sa ne creasca copiii daca noi suntem la job pana seara traziu in nopate?Ce sa mai facem noi cu anii daca pana la 50-60 de ani nu am pretuit cu adevar valoroasele daruri pt noi?De ce sa traim pana la 90 de ani ca sa culegem boala si stricaciunea, singuratatea si durerea pe care noi le-am plantat cu atata sudoare in tinerete, cand ne-am lasat copiii crescuti de bone, ne-am indeparat prietenii si ne-am cheltuit fericirea si linistea pe aparate si masinarii scumpe. Ce plantam la tinerete culegem la batranete.Spovedania nu te curate, ea are rol de constientzare si descurajaza repetitia. O singura data am simtit ca nu mai vreau sa traiesc si am gandit cu voce tare:”E inutila viata mea, daca maine as muri, nu as regreta”. Treceam prin moment grele pe care la momentul acela simtea ca nu am putere sa le accept.La scurt timp dupa aceasta am fost la un pas de moarte si atunci mi-am invatat lectia. II multumesc lui Dumnezeu ca mi-a aratat din timp sis per din suflet sa pretuiesc sis a traiesc fiecare clipa cu multumire si daruire. Iubeste-ti viata si traieste fiecare clipa cu chibzuinta, cu onestitate si respect si Dumnezeu te va rasplati!

2012-ce cred eu ca va fi...

Astazi am facut ultimul pas din ultima parte a calatorei mele in interior.Am capatat noi intelesuri si m-am gandit ca ar fi frumos sa le imprtasesc cu voi.
Dragii mei, am ajuns la concluzia ca ne complicam inutil vita.Ca totul este simplu si curat dar noi complicam si ne murdarim pentru ca traim cu mintea si nu cu ceea ce ar fi indicat dupa parerea mea: combinatia perfect echilibrata intre minte si suflet.Da, chiar asa nu sunt de acord sa traim doar cu sufletul pentru ca nu suntem ingeri, suntem oameni si trebuie sa ne gasim echilibru intre intregul perfect;minte-suflet, trup.Cred ca cel mai important este sa fim oameni si sa ne asumam in totalitate misiunea de om.Sa acceptam si sa incercam sa ajungem la echilibru ca om.Oricat am medita, oricate carti am citi, oricate diplome am lua, nu au cum sa ne creasca aripi, nu avem cum sa mergem pe strada cu un bec aprins deasupra capului, nu avem cum sa traim in levitatie.Insasi ideea sau dorinta de transformare din om in spirit ne alunga de fapt de la misiunea noastra unica de pe pamant-de a fi om.Cred ca putem deveni spirit dar nu aici si nu acum.Spun asta pentru ca am vazut sau inteles unde gresesc majoritatea celor care au senzatia ca evolueaza dar de fapt sunt un mare vid in interior.Merg la zeci de cursuri, capata diplome, renume, bla, bla, bla si de fapt un lucru nu este intels:ca evolutia ti-o creezi singur-prin autocunoastere, responsabilizare si acceptare...Pe mine personal work-shopurile la care particip ma ajuta sa-mi formez o parere despre un mod sau altul de lucru, dar implementarea si exercitiul imi apartin.Apoi mai cred ca nu exista o forta pe care cine va sau ceva sa ti-o poata da.Este gresit intels ca poate exista un om-Maestru care sa-ti faca o initiere iar tie iti cresc aripi si incepi sa zbori cu o bagieta fermecata printre oamenii inferiori.Dragii mei, nu va lasati amagiti, pacaliti, daca exista un Master care va spune ca vede ceva la voi dar nu gaseste solutia pentru rezolvare va minte.Toti aceia care tin conferinte si vorbesc superb dar nu au vindecat niciodat pe nimeni fie la trup sau la suflet sunt impostori.Ii puteti asculta daca va inspira dar ei fac bani pe seama inocentei voastre...Asa incat recomand tuturor sa-si asume intelesurile si sa le treaca prin trup-suflet-minte.
2012...eu personal consider ca este un mare Bla, bla,bla...o noua piata comerciala.Stiti cate carti sa-u vandut pe seama asta, cate cursuri se tin, cate noi variante de metode spirituale s-au inventat?Oare care este scopul?Credeti ca daca Mayasi au sfarsit calendarul la acea data incepe sau se termina ceva?Eu cred ca acel calendar se termina ca ceva ce nu este infinit sau care este ciclic, circular, repetitiv, dar nu are legatura cu inceputul sau sfarsitul.Este posibil sa se schimbe vibratia dar parerea mea este ca nimic mai mult.Si daca as putea sa va dau un sfat este acela de a va achizitiona arme de aprare impotriva oamenilor pentru ca isteria este atat de mare incat unii o vor lua razna si vor deveni atat de agresivi incat vor sari la bataie.Nu cred ca daca para spirite malefice, faptul ca stam ferecati in casa cu lumanari aprinse ne poate pune la adapost(spiritele nu pot fi oprite de ziduri).Nu cred ca daca strangem depozite de alimente facem alceva decat vanzari magazinelor, pentru ca este posibil ca momnetul acela sa ne prinda departe de casa, nu cred ca ceva, alceva decat puterea sufletului si credintei noastre ne poate pune la adapost in orice moment si de orice fel.Doar sufletul cristalin si increderea in noi ne va feri de singurul lucru care se va intampla:isteria maselor prea uosr de controlat prin FRICA...